luni, 12 noiembrie 2012
Pregateste pomii fructiferi pentru iarna
Pomii fructiferi au nevoie de cateva pregatiri pentru a supravietui perioadei de iarna. In functie de varsta acestora, sunt recomandate cateva lucrari ale arborilor fructiferi din gradina.
1 Pomii fructiferi maturi
Indeparteaza ramurile uscate ale pomilor fructiferi maturi pentru a indeparta daunatorii si a proteja copacul. Pomii fructiferi maturi, care au facut fructe, se culeg in prima jumatate a toamnei, cu exceptia soiurilor cu fructe care se culeg in ultima luna de toamna.
2 Noii pomi fructiferi din gradina
Daca vrei sa plantezi pomi fructiferi noi in gradina, acum este momentul. Toamna, acestia se planteaza in pamant la o adancime de aproximativ 30 cm. Foloseste un pamant de calitate, cu ingrasamant si apa, pentru a-l pune pe fundul gropii. Dupa ce asezi copacul si astupi groapa cu pamant, uda planta moderat.
Pe langa pomii fructiferi care se planteaza acum, se mai poate imbogati gradina cu arbusti fructiferi.
Construieste in jurul noii plante un musuroi in asa fel incat acesta sa protejeze partea inferioara a copacului sau arbustului.
3 Toaletarea pomilor fructiferi
Aduna toate frunzele cazute, fructele stricate, ramurile uscate si celelalte resturi. Dupa adunarea acestora, gramezile se ard, pentru a asigura igiena gradinii si pentru a proteja solul si pomul respectiv.
Daca exista pomi fructiferi care nu produc fructe sau sufera de o boala in stadiu avansat, acestia se defriseaza si se pot inlocui cu noi pomi fructiferi. Este indicat ca atunci cand plantezi un copac in locul altuia sa fie vorba despre acelasi tip de pom fructifer (mar inlocuit cu mar etc) si de acelasi soi.
Coroana trebuie curatata astfel incat sa fie indepartate crengile uscate, frunzele si pentru ca desimea acesteia sa fie optima. In acest mod se asigura necesarul de lumina pentru pomul fructifer respectiv, in functie de specia acestuia.
Inainte de inghetarea pamantului, de pe pomi se indeparteaza drajonii folosind o cazma. Copacul, insa, nu trebuie lovit, pentru a nu favoriza accesul daunatorilor.
4 Tratamente de protejare a copacilor fructiferi
Din luna noiembrie, cand pomii fructiferi sunt golasi, este important ca acestia sa fie tratati pentru a rezista peste iarna. In general, copacilor li se aplica tratamente fungicide pe baza de cupru. Exista tratamente fitosanitare care se aplica cu scopul de a proteja copacii de afide, acarieni, fainare, paduchi testosi, rapan etc.
O alta protectie de care au nevoie pomii fructiferi si nu numai o reprezinta protectia impotriva variatiilor mari de temperatura. Trunchiul copacilor se varuieste pentru ca acesta sa nu aiba de suferit din cauza gerului si a incalzirilor si racirilor succesive.
5 Fertilizeaza si lucreaza solul din gradina
Solul din jurul pomilor fructiferi poate fi fertilizat organic pentru ca pomii sa fie pregatiti pentru perioada de iarna.
In acelasi timp, este recomandat ca solul din jurul pomilor fructiferi sa fie sapat, pentru a permite apei sa ajunga la radacini.
Deficienta de calciu la plantele din gradina
Calciul este o substanta nutritiva esentiala pentru plantele din gradina. Un sol care contine o cantitate insuficienta de calciu va influenta negativ dezvoltarea plantelor. Descopera, in continuare, cum poti trata deficienta de calciu la plantele din gradina!
Influenta calciului asupra plantelor din gradina este majora. Pe langa faptul ca ajuta la dezvoltarea peretilor celulari, calciul are si rolul de a transporta alte substante hranitoare, necesare plantelor. Prin urmare, deficienta de calciu la plante poate avea urmari neplacute, afectand serios intreaga recolta.
Simptomele deficientei de calciu
Pentru a putea trata lipsa de calciu din sol, este important sa detectezi problema. In acest sens, te vei putea baza pe anumite simptome, care vor "trada" lipsa sau o cantitate insuficienta de calciu din pamant.
Deficienta de calciu la plantele din gradina poate lua forme variate. Printre simptomele generale se numara necroza marginilor la frunzele tinere, rasucirea frunzelor si, in cele din urma, uscarea mugurilor. Intr-o prima faza, vor fi afectate partile noi ale plantei, insa, intr-un final, intreaga planta va avea de suferit.
La rosii si ardei gras, de exemplu, deficienta de calciu se traduce prin putrezirea partiala a fructului. La mar, problema va fi identificata prin aparitia unor pete maronii (amare la gust) pe suprafata fructelor. Telina se va confrunta cu o dezvoltare insuficienta a frunzelor centrale.
Tratarea deficientei de calciu
Deficienta de calciu la plantele din gradina poate fi tratata in functie de dimensiunea suprafetei afectate.
Daca deficienta nu afecteaza decat o suprafata mica din gradina, o poti remedia cu ajutorul cojilor de oua. Cojile de oua sfaramate se vor descompune in sol si vor elibera calciul necesar plantelor. Pastreaza toate cojile de la ouale pe care le folosesti intr-un container neacoperit in exteriorul casei.
Inainte de a le folosi, asigura-te ca ai clatit foarte bine cojile de oua, pentru ca eventualele reziduuri sa nu atraga daunatori. In continuare, adauga cojile de oua sfaramante la baza rasadurilor in timpul sezonului de plantare - coaja de la o jumatate de ou ar trebui sa fie suficienta pentru o planta.
Daca ai de tratat o portiune mai mare din gradina, este indicat sa adaugi calciu in sol sub o alta forma. In situatia in care pamantul din gradina este acid, poti adauga var. Acesta este disponibil in mai multe forme, ce actioneaza in feluri diferite:
•
Carbonatul de calciu (CaCo3) elibereaza treptat calciul in sol, de aceea nu se recomanda aplicarea sa daca urmaresti obtinerea unor rezultate rapide. De regula, carbonatul de calciu este adaugat in pamant pentru a-i creste pH-ul.
• Dolomita are avantajul de a oferi si un aport de magneziu, pe langa cel de calciu. Si dolomita se elibereaza treptat in sol.
• Oxidul de calciu (varul nestins sau varul ars) are o actiune rapida, insa trebuie utilizat cu precautie, deoarece poate afecta negativ plantele.
• Hidroxidul de calciu (varul stins) este obtinut prin combinarea oxidului de calciu cu apa. Este aplicat, de regula, pe pomii din gradina pentru a-i feri de inghet si de daunatori. In general, insa, nu se foloseste si in agricultura.
Cum sa scapi de daunatorii din gradina in mod natural
Tratarea culturilor in mod natural este primul pas catre o gradina organica. Acest lucru nu presupune acceptarea fructelor cu viermi sau a legumelor bolnave, deoarece aceste probleme pot fi rezolvate foarte usor, asa cum o faceau bunicii nostri. Iata cateva sfaturi care te vor ajuta sau ai parte de fructe si legume gustoase si sanatoase, fara a folosi substante chimice.
1 Foloseste un pesticid organic
Lipsa timpului sau a cunostintelor in domeniul gradinaritului te pot face sa te indrepti catre un pesticid in primul moment in care observi aparitia unui daunator. Inainte de a face acest lucru, este foarte important sa identifici cu exactitate problema si sa alegi solutia potrivita pentru tipul de plante si pentru tipul de daunator.
Atunci cand ai stabilit aceste lucruri, precum si daunele ce pot aparea (nu toate insectele dauneaza culturilor de gradina ; din contra, unele ajuta) orienteaza-te catre un pesticid organic. Un astfel de produs nu contine substante chimice si astfel ai siguranta ca recolta ta este 100% naturala si sanatoasa.
2 Trateaza plantele si nu daunatorii
De multe ori se intampla ca plantele sa isi schimbe aspectul atunci cand nu primesc resursele necesare pentru o buna crestere. In plus, lipsa de nutrienti le poate face vulnerabile in fara bolilor si daunatorilor. Astfel, este foarte important sa stabilesti daca trebuie sa tratezi solul (prin udari, fertilizari sau smulgerea buruienilor) sau trebuie sa extermini daunatorii.
3 Combina culturile
Nu exista daunatori care afecteaza toate plantele, florile sau legumele in acelasi mod. Desi te poate atrage ideea sa ai o gradina plina de trandafiri sau ti-ai propus ca vara viitoare sa obtii o recolta bogata de rosii, riscul ca o cultura mare sa fie distrusa este extrem de ridicat. Culturile combinate se protejeaza reciproc, iar in cazul in care una este afectata de un daunator, ai siguranta ca nu iti va fi distrusa intreaga gradina…4 Respecta lantul trofic
Foarte multe insecte, animalute si pasari ajuta culturile mai mult decat crezi. Daca apelezi la spray-ul de insecte sau la pesticid de fiecare data cand vezi o vietate in gradina, vei distruge multe din beneficiile sale naturale. Buburuzele, de exemplu, se hranesc cu afide (paduchii de fruza care dau un aspect extrem de neplacut si pot distruge, in timp, planta). Pasarile se hranesc cu larve, viermi si gandaci, in timp ce broastele, soparlele si chiar serpii curata gradina de alte insecte si daunatori.
5 Informeaza-te
Este foarte important sa afli care sunt daunatorii ce pot ameninta o anumita cultura si sa stii cum ii poti indeparta. Iata cateva trucuri
Combate omizile din gradina in mod natural
Daca este ceva de ce ar trebui sa te temi in aceasta perioada a anului, atunci clar este vorba despre omizi. Paroase, negre, verzi, cu dungi, mici, mai mari, incovoiate, drepte sau lungi, omizile invadeaza gradina si curtea si nu au nicio jena sa cada pe tine atunci cand te deplasezi pe sub pomii fructiferi. Dar nu faptul ca ajung pe tine este ingrijorator, ci pagubele pe care aceste mici vietati le pot produce legumelor, fructelor si florilor tale.
Omizile sunt, de fapt, larve ale fluturilor care se hranesc exclusiv cu frunzele plantelor. Din acest motiv, omizile sunt considerate unii dintre cei mai mari daunatori ai gradinii. Dupa ce in aceasta primavara ti-am sugerat cum sa-ti protejezi gradina de capuse si de tantari, acum a venit momentul sa te ajutam si in lupta cu omizile. Tine cont ca omizile se urca foarte usor si pe zidurile casei si pot intra chiar si in casa daca tii geamul deschis.
Combate omizile cu ulei de neem
Uleiul de neem este un pesticid natural care nu are efecte adverse asupra plantelor sau asupra ta. Singura tinta a uleiului de neem o reprezinta daunatorii din gradina, printre acestia numarandu-se si omizile. Este indicat sa fii atent in momentul in care pulverizezi uleiul de neem pe plantele afectatate de omizi, deoarece aceasta substanta poate anihila inclusiv insectele benefice in gradina, cum ar fi albinele.
Strange omizile cu mana
Colectarea manuala a omizilor este cea mai prietenoasa metoda prin care poti scapa de acesti daunatori. Daca te gandesti ca din respectivele omizi urmeaza sa ia nastere fluturi senzationali, poate nu te tenteaza sa le omori cu solutii chimice. Protejeaza-ti mainile cu manusi, ia o galeata de care nu ai nevoie si treci la actiune. Culege toate omizile pe care le vezi in gradina ta. Strange-le intr-o galeata, iar apoi elibereaza-le undeva departe de casa ta.
Daca vrei sa te asiguri ca omizile nu vor face pagube nicaieri, atunci anihileaza-le cu o solutie pe baza de sapun lichid si apa.
Cultiva plante detestate de omizi
Omizile nu suporta mirosul emanat de anumite plante, cum ar fi levantica, pelinul, salvia si menta. Daca vrei sa reduci numarul omizilor sau sa le alungi definitiv, cultiva aceste plante in gradina cu legume sau in apropierea pomilor fructiferi.
Atrage pasari care se hranesc cu omizi
In perioada in care omizile obisnuiesc sa-ti devasteze gradina, poti recurge la cei mai priceputi exterminatori ai omizilor: pasarile. Pentru a atrage pasarile in gradina, este indicat sa agati in pomi mici recipiente cu graunte. Broastele si soparlele iti sunt si ele de folos in combaterea omizilor.
In curte iti este ceva mai usor sa scapi de omizi, pentru ca ratele si gainile le considera delicioase si nu vor ezita sa le manance daca ajung la ele.
Combate omizile cu usturoi
Probabil stii deja ca usturoiul poate fi un pesticid natural foarte eficient in gradina. Daca te confrunti cu un numar mic de omizi, din loc in loc, le poti anihila cu un amestec de usturoi, ardei iute si apa. Pulverizeaza apa "picanta" in zonele afectate de omizi si in scurt timp vei observa ca larvele au disparut.
Ceaiuri contra omizilor
Cele mai eficiente ceaiuri impotriva omizilor sunt cele din pelin, hrean, tutun si rubarbar.
Ce faci daca metodele naturale nu dau rezultate
Coloniile de omizi pot fi, uneori, mult prea numeroase pentru a le putea face fata cu metode naturale. In acest caz, ai nevoie de un insecticid sistemic care otraveste omizile.
sâmbătă, 2 iunie 2012
Descoperirile arheologice recente pun sub semnul întrebării teoriile oficiale asupra originii şi evoluţiei omului
Mistere ale istoriei speciei umane
Teoriile ştiinţifice care sunt predate în şcoli şi pe care marea majoritate a oamenilor le acceptă şi le cred sugerează că omul se trage din maimuţă, ajungând la stadiul actual prin evoluţie lentă şi uniformă. Însă, cu puţină atenţie şi rigurozitate, se constată că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. De exemplu, omul din Neanderthal şi omul din Cro-Magnon, două rase inteligente şi diferite din punct de vedere genetic, au trăit în aceeaşi perioadă: cu 30-70.000 de ani în urmă. Omul din Neanderthal a dispărut, iar cel din Cro-Magnon şi-a continuat evoluţia până la omul contemporan.
Întrebarea logică este: dacă au existat două rase umane inteligente diferite într-o anumită perioadă preistorică, de ce nu ar fi existat trei, patru sau chiar cinci rase terestre inteligente în aceeaşi perioadă de timp?
Cranii umane cu forme neobişnuite
Interpretarea datelor arheologice devine şi mai complicată în urma descoperirii a numeroase cranii umane cu forme diferite de cea cunoscută în prezent. Vă prezentăm în continuare câteva exemple.
În bazinul fluviului Zambezi a fost găsit un craniu fosilizat care probabil datează de mai multe sute de mii de ani. Aceasta înseamnă că este mai vechi decât cele din Neanderthal, lucru care dă peste cap toate cronologiile stabilite până acum.
În 1930, în apropiere de Chihuahua, Mexic, într-o grotă, a fost găsit un craniu interesant. Volumul său era de 1.400 cm cubi la un schelet mic (la omul contemporan volumul craniului este de aproximativ 1.450 cm cubi la un adult), din care cauză a fost denumit ,,StarChild” în traducere însemnând copilul stelelor. Acest craniu are o simetrie perfectă şi un volum armonios, ceea ce exclude din start ideea de malformaţie apărută în urma vreunei patologii craniene. Structura osoasă s-a dovedit a fi de două ori mai rezistentă şi mai uşoară decât cea a craniului aparţinând lui Homo Sapiens.
Organizaţia ,,Proiectul StarChild” a înaintat craniul unui laborator britanic, unde i s-a efectuat o analiză detaliată a ADN-ului. Studiul a concluzionat că era fără niciun dubiu vorba despre craniul unei fiinţe umane. În prezent, cele trei fotografii care atestă existenţa acestor cranii circulă pe internet.
În 1880, mai multe cranii umane prezentând protuberanţe cornoase au fost descoperite într-un mormânt, în comitatul Brantford, Pennsylvania. Cu excepţia excrescenţelor osoase de la nivelul frunţii, fiinţele umane cărora le aparţinuseră acele schelete erau normale din punct de vedere anatomic. S-a estimat că trupul lor fusese îngropat în locul respectiv aproximativ în anul 1200 î.Ch. Craniile care au făcut obiectul acestei descoperiri excepţionale au fost trimise la Muzeul American de Investigare din Philadelphia. Au fost furate mai târziu din acest muzeu, dispărând pentru totdeauna, aşa cum s-a petrecut, de altfel, cu majoritatea artefactelor care contrazic teoria oficială a antropologiei.
Câteva tipuri de cranii
Robert Connolly, un pasionat de istorie străveche, a realizat o călătorie în jurul lumii pentru a aduna informaţii despre vechile civilizaţii. Un rezultat surpriză al muncii sale a fost descoperirea acestor cranii cu forme neobişnuite. El le-a fotografiat şi a publicat fotografiile obţinute pe un CD-Rom intitulat ,,În căutarea Înţelepciunii Străvechi”, Cambrix, 1-800-992-8781.
Datorită faptului că există puţine informaţii referitoare la aceste cranii, este dificilă determinarea vechimii lor, raportul lor cu alte umanoide şi plasarea originii acestora într-o cronologie. Anumite cranii sunt atât de diferite de cele pe care le cunoaştem încât am putea considera că aparţin unei cu totul alte rase, rase care ar prezenta o vagă asemănare cu rasa umană.
Connolly a diferenţiat după forma pe care o au, patru grupe de cranii:
-tipul J: ,,Jack-o-lantern” ( nume dat dovleacului utilizat la Halloween)
-tipul M: nume datorat formei specifice a craniului.
-tipul premodern: craniu alungit considerat de către Connolly ca fiind mult mai vechi
-tipul C: ,,cap în formă de con”
Craniile de tip J
Craniul de tip J, în formă de dovleac, a ridicat mai multe întrebări incitante. Este echivalentul craniilor moderne din toate punctele de vedere, cu câteva elemente diferite. Cel mai puţin semnificativ este dimensiunea orbitelor, care sunt cu aproximativ 15% mai mari decât cele prezente la populaţia modernă. Cel mai important element, însă, este capacitatea foarte mare a craniului. Capacitatea cutiei craniene variază între 2.600 cm cubi şi 2.300 cm cubi. Vârsta acestui specimen este necunoscută şi, până în prezent, niciun altul de acest gen nu a mai fost găsit.
Craniul de tip M
Craniul de tip M este şi mai surprinzător decât cel precedent. Este incomplet în partea inferioară a zonei faciale. Însă, conform părţilor care s-au păstrat, caracteristicile acestuia nu variază în raport cu cele ale unui craniu uman clasic. Impresionant este că deţine cea mai mare capacitate craniană din toate specimenele cunoscute. Cei doi ,,lobi” proeminenţi sunt de asemenea anormali. Capacitatea craniană poate fi estimată aproape sigur la 3.000 cm cubi.
Existenţa craniilor de tipul M şi J pare biologic imposibilă. În opinia lui Connolly, singura explicaţie, ipotetică însă, în ceea ce priveşte dimensiunea acestor cranii ar fi că, în cazul celor două grupe, neotenia (capacitatea speciei de a-şi prelungi perioada de creştere înainte de a ajunge la maturitate) era mai ridicată faţă de cea a omului modern. Ceea ce poate însemna şi că durata medie de viaţă a acelor specimene a fost cu mult mai lungă.
Supoziţiile conform cărora ar fi fost vorba de simple deformări sau cazuri de patologie, sunt dificil de justificat. În rândul oamenilor din perioada actuală se mai întâlnesc din când în când cranii care prezintă anomalii în ceea ce priveşte dimensiunea sau forme anormale, dar acele malformaţii rămân în limita valorilor speciei de referinţă.
Conform textelor medicale, cel mai mare craniu înregistrat avea o capacitate de 1.980 cm cubi, dar forma sa era normală. Nu trebuie de asemenea uitat faptul că, creşterea patologică a craniului are consecinţe fatale pentru fiinţa umană respectivă, şi asta încă de la începutul dezvoltării patologiei respective. Natura este fără milă în această privinţă. Toate specimenele prezentate aici însă erau de vârstă matură.
Capacitatea cutiei craniene şi în concluzie dimensiunea creierului, nu este obligatoriu corespondentă cu gradul de inteligenţă. Fiinţa umană cu cel mai mare craniu era un om retardat.
Craniile premoderne şi cele conice de tip C
Când imaginile acestor cranii au fost prezentate în 1996, majoritatea oamenilor au crezut că era vorba de ,,capete alungite”, stil despre care se ştie că a fost practicat în Nubia antică, în Egipt şi în alte culturi. Problema ridicată de această teorie este că respectivele cranii, chiar dacă erau alungite şi înzestrate cu o frunte teşită şi înclinată către în spate, aveau aceeaşi capacitate ca şi cea a craniului uman clasic, singura diferenţă fiind forma obţinută după deformarea frontală şi laterală. Pe de altă parte, nu se întâlnesc cranii în formă de con alături de cranii alungite. Concluzia firească e că nu poate fi vorba despre cazuri izolate de patologie craniană.
Connolly analizează descoperirile făcute în următorii termeni:
,,Partea frontală a craniilor premoderne seamănă cu cea a unei fiinţe umane din familia aşa-zisă pre-Neandherhtal, însă maxilarul inferior, chiar dacă este mult mai robust decât cel din cazul omului modern, are formă şi caracteristici moderne.
Forma şi cutia craniană nu prezintă nicio similitudine cu tipul Erectus şi Neandheratal şi nici cu tipul omului modern. Anumite caracteristici minore ale tipului Neandhertal sunt prezente, cum ar fi de exemplu osul occipital în spatele craniului şi partea de jos teşită a cutiei craniene, alte caracteristici amintesc mai mult de Homo Erectus. Totodată unghiul din partea de jos a cutiei craniene este mai puţin obişnuit. Este exclusă posibilitatea unor deformaţii. Craniul trebuie să fi aparţinut tipului premodern sau tipului humanoid.”
Comparându-l cu un craniu uman modern, se observă că au aceeaşi capacitate a cutiei craniene. Fapt deloc surprinzător ţinând cont că ultimele fiinţe din Neandherhal şi primele fiinţe umane moderne (Cro-Magnon) aveau o cutie craniană mai mare (ambele aproximativ între 1.600 cm cubi şi 1.750 cm cubi) spre deosebire de cea a omului din epoca modernă (aproximativ 1.450 cm cubi).
Reducerea capacităţii craniene rămâne un mister în condiţiile în care cutiile craniene care aparţineau specimenelor datând aproximativ din anul 10.500 î.Ch. sunt mai mici.
Un alt mister dificil de dezlegat: cum se poate ca un reprezentant al tipului aşa-zis de om premodern să fie găsit pe continentul sud-american? Conform antropologiei „ortodoxe”, pur şi simplu acel craniu nu există, pentru că aşa ceva nu este posibil. Textele au stabilit că data de apariţie a omului în America de Nord ar fi fost anul 35.000 î.Ch. şi mult mai târziu pentru America de Sud, conform teoriei oficiale. Singurele tipuri de oameni a căror prezenţă pe continent este admisă, au o anatomie modernă. Există şi alte surse care plasează toate tipurile de fiinţe umane din cele două Americi în perioade mult mai îndepărtate conform numeroaselor descoperiri, însă, oficial, ne mulţumim cu aceste date.
Reprezentanţi moderni ai craniilor descoperite de Connolly
Robert Connolly consideră craniile de tipul C şi cele premoderne ca reprezentând tipul umanoidului necunoscut. În ceea ce priveşte aceste două tipuri, este posibilă realizarea unei comparaţii cu fiinţe în carne şi oase care au trăit pe această planetă. Craniul de tip C poate fi comparat cu o statuie din Louvre reprezentând un ,,Zeu”. Cât despre tipul premodern se aseamănă foarte mult cu statuile egiptene reprezentându-i, printre alţii, pe Nefertiti, pe Akhenaton, pe cei şase copii ai lor, pe regele Tut.
Teoria patologiei craniene este exclusă. Mai multe generaţii prezintă în mod riguros aceleaşi caracteristici. Nu poate fi vorba nici de un efect al unui stil de sculptură care să indice descendenţa din familiile de faraoni, o dovedesc craniile acestora. Pe de altă parte, sarcofagele din Egipt aparţinând dinastiei a XVIII-a conţin cranii de dimensiuni mai mari care au puţine în comun cu cel al ,,omului modern”.
Akhenaton a fost fiinţă umană?
Statuia lui Akhenaton din Muzeul din Cairo este foarte revelatoare. Sub coroana de faraon se distinge un craniu enorm. Akenathon este reprezentat ca având gâtul lung şi urechile mari. Comparându-l cu omul vitruvien (este numele comun dat pentru a schiţa studiul de proporţii ale corpului uman în conformitate cu Vitruvius făcute de Leonardo da Vinci în jurul anului 1492), nicio proporţie aşa zis umană nu îi corespunde. Este foarte înalt, abdomenul este voluminos, braţele şi membrele inferioare sunt foarte subţiri, bicepşii, tricepşii şi pulpele sunt slab dezvoltate fără nicio asemănare cu musculatura unui om obişnuit. Lucrul cel mai frapant este lăţimea şoldurilor, la fel de mare ca şi cea a umerilor. Această fizionomie atât de deosebită se regăseşte la Nefertiti, la fiii acesteia, la regele Tut; este vorba aşadar de o rasă diferită din punct de vedere genetic de cea a omului modern.
Nu poate fi vorba de o simplă malformaţie. Avem de-a face cu o repartizare armonioasă care nu poate fi comparată cu standardul uman modern. Afirmăm deci că în timpul celei de a XVIII-a dinastii egiptene şi, foarte probabil, şi în alte vremuri, o rasă care era diferită de cea umană, conducea Egiptul. Faptul că se vorbea despre faraon ca despre un zeu, nu este o simplă întâmplare. Să te afli în faţa unei astfel de fiinţe trebuie să fi fost impresionant, să trezească stare de teamă şi respect. Faptul că, aşa cum susţine Connolly, astfel de cranii (pe care acesta le numeşte premoderne) au fost găsite şi în Peru şi în Tibet, este pentru că rasa lui Akhenaton a fost dominantă şi în aceste regiuni, în acelaşi timp sau în perioade diferite.
Pentru că era vorba de o rasă „divină”, aşa cum oamenii de atunci îi considerau, facultăţile lor superioare le-au permis să domine lumea şi întreaga populaţie a Pământului la un moment dat. Vehiculele zburătoare descrise în textele sacre amerindiene, vedice, tibetane sau egiptene ar fi putut foarte bine să fie mijlocul pe care această rasă îl folosea pentru a călători şi pentru a lua în mâini destinul rasei umane.
Este o adevărată enigmă la momentul actual ce s-a petrecut cu această rasă diferită de rasa umană obişnuită. De ce nu mai este la putere? De ce se ascunde existenţa ei? Este un lucru cert faptul că elita mondială ne ascunde cu bună ştiinţă artefacte şi antichităţi esenţiale pentru cunoaşterea trecutului nostru îndepărtat. De ce?
Din scrierile străvechi reiese o teorie inedită referitoare la istoria umanităţii
Literatura şi mitologia vechilor civilizaţii abundă de numeroase creaturi neobişnuite – dragoni, şerpi zburători, şopârle cu aripi sau creaturi mitice acvatice. Unele creaturi sunt descrise ca fiind benefice, altele dominatoare şi crude cu oamenii.
Oamenii descriau aceste creaturi ca fiinţe superioare sau ,,zeităţi” care puteau să urce la cer în ,,care de foc” sau ,,corăbii cereşti”. Locuiau în ceruri şi coborau adesea pentru a interveni în evoluţia umană.
Colonizarea acestei planete de către astfel de creaturi este descrisă într-unul din cele mai vechi documente sumeriene, ,,Lista regilor sumerieni”, datând din al treilea mileniu î.Ch. Acest document prezintă lista regilor din Sumer şi perioada de domnie a acestora încă de la începutul timpurilor când strămoşii lor au venit şi au coborât pentru a întemeia mai multe oraşe în câmpia aluvială a Mesopotamiei. Denumiţi ,,Anunnaki”, aceşti proto-sumerieni ar sta la originea civilizaţiei occidentale şi nu numai.
În viziunea tradiţiei babiloniene o creatură acvatică i-a învăţat pe oameni arta civilizaţiei
Tăbliţele cu scriere cuneiformă, din care o importantă colecţie este expusă la Muzeul Britanic, trasează din nou istoria speciei umane mergând înapoi în timp până la 400.000 de ani. În aceste tăbliţe îşi are originea Vechiul Testament, chiar dacă a ajuns la noi filtrat de căile religioase şi sacerdotale prin care ne-a parvenit.
Un alt lucru important a fost transmis prin intermediul acestor tăbliţe. În secolul 3 î.Ch. preotul babilonian Berossus a compilat un tratat în trei volume despre istoria umanităţii. Acesta considera că existenţa omului pe pământ datează cu 432.000 de ani înainte de potop. Numai vechile scrieri sumeriene ar fi putut să îi furnizeze asemenea informaţii. Conform scrierilor lui Berossus, originea civilizaţiei umane a debutat graţie unei creaturi amfibie care a ieşit din Golful Persic pentru a-i învăţa pe oameni arta civilizaţiei. Berossus i-a numit ,,annedoti” ceea ce în traducere din limba greacă însemna ,,respingători”. Berossus a mai făcut referire la aceştia utilizând termenul ,,masurus” care semnifică ,,ticăloşie”.
Mitul Dragonului este un numitor comun al tradiţiilor referitoare la geneză
China: Cele mai vechi scrieri din literatura chineză redate în misteriosul ,,Yi King” menţionează că primele fiinţe umane au fost create de către zeiţa Nu Kua, care era un dragon. Împăraţii chinezi au afirmat din totdeauna că erau descendenţi ai acestei zeiţe.
India: ,,Ramayana” şi ,,Mahabharata”, cele mai vechi şi cele mai celebre scrieri din literatura clasică hindusă, relatează istoria relaţiei dintre oameni şi zeii-şerpi pe care îi consideră ca fiind străbunii lor. În numeroase practici spirituale tradiţionale preoţii arborează capete de dragon.
Africa şi America: Mitologiile meso-americană şi africană relatează faptul că şerpi înaripaţi şi creaturi care semănau cu dragoni au coborât din cer pentru a-i învăţa elemente esenţiale ale civilizaţiei: faimoşii şerpi cu pene.
Occident: Celţii de asemenea venerau puterea Dragonului, ornându-şi bijuteriile, emblemele şi armele cu imaginea dragonului.
Acest mit este constant prezent de mii de ani în toate tradiţiile şi pe toate continentele. Conform lucrărilor lui Sitchin, Boulay şi Ike această origine ar însemna crearea omului de către o rasă superioară numită soriană. Ne-am putea imagina că manifestarea unor asemenea evenimente a fost atât de traumatizantă şi atât de profund înrădăcinată în trecutul nostru, încât cunoaşterea propriei naturi a fost suprimată şi nu a mai rămas din ea decât o amintire alegorică, aşa cum afirmă Boulay. Această opinie, oricât de seducătoare ar fi, nu dezleagă enigma craniilor mai puţin obişnuite prezentate mai sus.
O altă ipoteză referitoare la simbolistica dragonului
Se cunoaşte în ziua de azi faptul că doar 10% din ADN este codificat, restul de 90% fiind considerat drept reziduu ADN conform termenilor ştiinţei oficiale. Nu este complet abuziv să se pretindă că acest rest nu serveşte la nimic? Dacă ADN-ul este un microcosmos trebuie să admitem că există un rost, un trecut, o manifestare prezentă şi un potenţial viitor în restul de 90% . În consecinţă, ar exista în molecula de ADN un potenţial de codare greu de imaginat pentru noi.
Se ştie în ziua de azi că ADN-ul nu determină forma biologică, există un principiu director care se ocupă cu aceasta. Universul vehiculează în fiecare secundă câmpuri morfogenetice (principii directoare) pentru orice formă potenţială de viaţă. Or, atunci când aceste câmpuri întâlnesc condiţii biocompatibile, apare o entitate biologică. Un asemenea proces are loc la scară cosmică, nu se produce ex-nihilo într-o fracţiune de secundă, ţine cont de o anumită evoluţie a formelor biologice preexistente.
Totuşi, dacă analizăm istoria speciei umane pe o durată de jumătate de milion de ani, am putea concepe un timp, condiţii şi locuri favorabile (considerate în general locuri sacre) apariţiei unor rase umane superioare în raport cu noi. Este foarte posibil să fi avut loc salturi cuantice exacte în evoluţia umană, urmate de involuţie. Istoria umană este marcată de apariţia subită a marilor civilizaţii şi de decăderea lor adesea inexplicabilă. Dacă o rasă diferită şi evoluată a apărut în anumite condiţii avem aşadar un prim element al răspunsului. Creaturile civilizaţiei ar fi putut fi nu unilateral extraterestre, ci fiinţe terestre mai avansate pe scară morfogenetică universală. Când condiţiile biocompatibile apariţiei unei astfel de specii încetează, aceste creaturi degenerează antrenând în dispariţia lor întreaga civilizaţie pe care o creaseră.
Craniile atât de bizare care v-au fost prezentate sunt probabil ceea ce a rămas din acele salturi cuantice exacte sau din regresiunile expresiei morfogenetice cosmice. Acest proces ar putea să explice foarte bine morfologia atipică a lui Akhenaton şi a descendenţilor săi.
Analizând omul modern, el nu există decât în virtutea condiţiilor biocompatibile care permit expresia unui principiu director morfogenetic specific. Totuşi, el poate să involueze, să evolueze, sau poate fi înlocuit de o entitate biologică acvatică aflată la un nivel superior pe scara morfogenetică. Himerele, zeii, demi-zeii androgini despre care vorbesc toate textele sacre nu sunt probabil decât rezultatul acestui proces. În ceea ce priveşte Dragonul acesta reprezintă arhetipul, sursa a tot ceea ce germinează, se dezvoltă, înfloreşte, tot ceea ce înoată, merge şi zboară. El conţine proprietăţile holografice ale cosmosului: dintr-o infimă parte poate surveni totul. Or, acest potenţial poate fi exprimat mai ales pe o planetă telurică precum Terra. Acesta este fără îndoială un caz excepţional în cosmos, ceea ce ar explica curiozitatea pe care o manifestă faţă de noi, creaturile extraterestre...
Mistere ale istoriei speciei umane
Teoriile ştiinţifice care sunt predate în şcoli şi pe care marea majoritate a oamenilor le acceptă şi le cred sugerează că omul se trage din maimuţă, ajungând la stadiul actual prin evoluţie lentă şi uniformă. Însă, cu puţină atenţie şi rigurozitate, se constată că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. De exemplu, omul din Neanderthal şi omul din Cro-Magnon, două rase inteligente şi diferite din punct de vedere genetic, au trăit în aceeaşi perioadă: cu 30-70.000 de ani în urmă. Omul din Neanderthal a dispărut, iar cel din Cro-Magnon şi-a continuat evoluţia până la omul contemporan.
Întrebarea logică este: dacă au existat două rase umane inteligente diferite într-o anumită perioadă preistorică, de ce nu ar fi existat trei, patru sau chiar cinci rase terestre inteligente în aceeaşi perioadă de timp?
Cranii umane cu forme neobişnuite
Interpretarea datelor arheologice devine şi mai complicată în urma descoperirii a numeroase cranii umane cu forme diferite de cea cunoscută în prezent. Vă prezentăm în continuare câteva exemple.
În bazinul fluviului Zambezi a fost găsit un craniu fosilizat care probabil datează de mai multe sute de mii de ani. Aceasta înseamnă că este mai vechi decât cele din Neanderthal, lucru care dă peste cap toate cronologiile stabilite până acum.
În 1930, în apropiere de Chihuahua, Mexic, într-o grotă, a fost găsit un craniu interesant. Volumul său era de 1.400 cm cubi la un schelet mic (la omul contemporan volumul craniului este de aproximativ 1.450 cm cubi la un adult), din care cauză a fost denumit ,,StarChild” în traducere însemnând copilul stelelor. Acest craniu are o simetrie perfectă şi un volum armonios, ceea ce exclude din start ideea de malformaţie apărută în urma vreunei patologii craniene. Structura osoasă s-a dovedit a fi de două ori mai rezistentă şi mai uşoară decât cea a craniului aparţinând lui Homo Sapiens.
Organizaţia ,,Proiectul StarChild” a înaintat craniul unui laborator britanic, unde i s-a efectuat o analiză detaliată a ADN-ului. Studiul a concluzionat că era fără niciun dubiu vorba despre craniul unei fiinţe umane. În prezent, cele trei fotografii care atestă existenţa acestor cranii circulă pe internet.
În 1880, mai multe cranii umane prezentând protuberanţe cornoase au fost descoperite într-un mormânt, în comitatul Brantford, Pennsylvania. Cu excepţia excrescenţelor osoase de la nivelul frunţii, fiinţele umane cărora le aparţinuseră acele schelete erau normale din punct de vedere anatomic. S-a estimat că trupul lor fusese îngropat în locul respectiv aproximativ în anul 1200 î.Ch. Craniile care au făcut obiectul acestei descoperiri excepţionale au fost trimise la Muzeul American de Investigare din Philadelphia. Au fost furate mai târziu din acest muzeu, dispărând pentru totdeauna, aşa cum s-a petrecut, de altfel, cu majoritatea artefactelor care contrazic teoria oficială a antropologiei.
Câteva tipuri de cranii
Robert Connolly, un pasionat de istorie străveche, a realizat o călătorie în jurul lumii pentru a aduna informaţii despre vechile civilizaţii. Un rezultat surpriză al muncii sale a fost descoperirea acestor cranii cu forme neobişnuite. El le-a fotografiat şi a publicat fotografiile obţinute pe un CD-Rom intitulat ,,În căutarea Înţelepciunii Străvechi”, Cambrix, 1-800-992-8781.
Datorită faptului că există puţine informaţii referitoare la aceste cranii, este dificilă determinarea vechimii lor, raportul lor cu alte umanoide şi plasarea originii acestora într-o cronologie. Anumite cranii sunt atât de diferite de cele pe care le cunoaştem încât am putea considera că aparţin unei cu totul alte rase, rase care ar prezenta o vagă asemănare cu rasa umană.
Connolly a diferenţiat după forma pe care o au, patru grupe de cranii:
-tipul J: ,,Jack-o-lantern” ( nume dat dovleacului utilizat la Halloween)
-tipul M: nume datorat formei specifice a craniului.
-tipul premodern: craniu alungit considerat de către Connolly ca fiind mult mai vechi
-tipul C: ,,cap în formă de con”
Craniile de tip J
Craniul de tip J, în formă de dovleac, a ridicat mai multe întrebări incitante. Este echivalentul craniilor moderne din toate punctele de vedere, cu câteva elemente diferite. Cel mai puţin semnificativ este dimensiunea orbitelor, care sunt cu aproximativ 15% mai mari decât cele prezente la populaţia modernă. Cel mai important element, însă, este capacitatea foarte mare a craniului. Capacitatea cutiei craniene variază între 2.600 cm cubi şi 2.300 cm cubi. Vârsta acestui specimen este necunoscută şi, până în prezent, niciun altul de acest gen nu a mai fost găsit.
Craniul de tip M
Craniul de tip M este şi mai surprinzător decât cel precedent. Este incomplet în partea inferioară a zonei faciale. Însă, conform părţilor care s-au păstrat, caracteristicile acestuia nu variază în raport cu cele ale unui craniu uman clasic. Impresionant este că deţine cea mai mare capacitate craniană din toate specimenele cunoscute. Cei doi ,,lobi” proeminenţi sunt de asemenea anormali. Capacitatea craniană poate fi estimată aproape sigur la 3.000 cm cubi.
Existenţa craniilor de tipul M şi J pare biologic imposibilă. În opinia lui Connolly, singura explicaţie, ipotetică însă, în ceea ce priveşte dimensiunea acestor cranii ar fi că, în cazul celor două grupe, neotenia (capacitatea speciei de a-şi prelungi perioada de creştere înainte de a ajunge la maturitate) era mai ridicată faţă de cea a omului modern. Ceea ce poate însemna şi că durata medie de viaţă a acelor specimene a fost cu mult mai lungă.
Supoziţiile conform cărora ar fi fost vorba de simple deformări sau cazuri de patologie, sunt dificil de justificat. În rândul oamenilor din perioada actuală se mai întâlnesc din când în când cranii care prezintă anomalii în ceea ce priveşte dimensiunea sau forme anormale, dar acele malformaţii rămân în limita valorilor speciei de referinţă.
Conform textelor medicale, cel mai mare craniu înregistrat avea o capacitate de 1.980 cm cubi, dar forma sa era normală. Nu trebuie de asemenea uitat faptul că, creşterea patologică a craniului are consecinţe fatale pentru fiinţa umană respectivă, şi asta încă de la începutul dezvoltării patologiei respective. Natura este fără milă în această privinţă. Toate specimenele prezentate aici însă erau de vârstă matură.
Capacitatea cutiei craniene şi în concluzie dimensiunea creierului, nu este obligatoriu corespondentă cu gradul de inteligenţă. Fiinţa umană cu cel mai mare craniu era un om retardat.
Craniile premoderne şi cele conice de tip C
Când imaginile acestor cranii au fost prezentate în 1996, majoritatea oamenilor au crezut că era vorba de ,,capete alungite”, stil despre care se ştie că a fost practicat în Nubia antică, în Egipt şi în alte culturi. Problema ridicată de această teorie este că respectivele cranii, chiar dacă erau alungite şi înzestrate cu o frunte teşită şi înclinată către în spate, aveau aceeaşi capacitate ca şi cea a craniului uman clasic, singura diferenţă fiind forma obţinută după deformarea frontală şi laterală. Pe de altă parte, nu se întâlnesc cranii în formă de con alături de cranii alungite. Concluzia firească e că nu poate fi vorba despre cazuri izolate de patologie craniană.
Connolly analizează descoperirile făcute în următorii termeni:
,,Partea frontală a craniilor premoderne seamănă cu cea a unei fiinţe umane din familia aşa-zisă pre-Neandherhtal, însă maxilarul inferior, chiar dacă este mult mai robust decât cel din cazul omului modern, are formă şi caracteristici moderne.
Forma şi cutia craniană nu prezintă nicio similitudine cu tipul Erectus şi Neandheratal şi nici cu tipul omului modern. Anumite caracteristici minore ale tipului Neandhertal sunt prezente, cum ar fi de exemplu osul occipital în spatele craniului şi partea de jos teşită a cutiei craniene, alte caracteristici amintesc mai mult de Homo Erectus. Totodată unghiul din partea de jos a cutiei craniene este mai puţin obişnuit. Este exclusă posibilitatea unor deformaţii. Craniul trebuie să fi aparţinut tipului premodern sau tipului humanoid.”
Comparându-l cu un craniu uman modern, se observă că au aceeaşi capacitate a cutiei craniene. Fapt deloc surprinzător ţinând cont că ultimele fiinţe din Neandherhal şi primele fiinţe umane moderne (Cro-Magnon) aveau o cutie craniană mai mare (ambele aproximativ între 1.600 cm cubi şi 1.750 cm cubi) spre deosebire de cea a omului din epoca modernă (aproximativ 1.450 cm cubi).
Reducerea capacităţii craniene rămâne un mister în condiţiile în care cutiile craniene care aparţineau specimenelor datând aproximativ din anul 10.500 î.Ch. sunt mai mici.
Un alt mister dificil de dezlegat: cum se poate ca un reprezentant al tipului aşa-zis de om premodern să fie găsit pe continentul sud-american? Conform antropologiei „ortodoxe”, pur şi simplu acel craniu nu există, pentru că aşa ceva nu este posibil. Textele au stabilit că data de apariţie a omului în America de Nord ar fi fost anul 35.000 î.Ch. şi mult mai târziu pentru America de Sud, conform teoriei oficiale. Singurele tipuri de oameni a căror prezenţă pe continent este admisă, au o anatomie modernă. Există şi alte surse care plasează toate tipurile de fiinţe umane din cele două Americi în perioade mult mai îndepărtate conform numeroaselor descoperiri, însă, oficial, ne mulţumim cu aceste date.
Reprezentanţi moderni ai craniilor descoperite de Connolly
Robert Connolly consideră craniile de tipul C şi cele premoderne ca reprezentând tipul umanoidului necunoscut. În ceea ce priveşte aceste două tipuri, este posibilă realizarea unei comparaţii cu fiinţe în carne şi oase care au trăit pe această planetă. Craniul de tip C poate fi comparat cu o statuie din Louvre reprezentând un ,,Zeu”. Cât despre tipul premodern se aseamănă foarte mult cu statuile egiptene reprezentându-i, printre alţii, pe Nefertiti, pe Akhenaton, pe cei şase copii ai lor, pe regele Tut.
Teoria patologiei craniene este exclusă. Mai multe generaţii prezintă în mod riguros aceleaşi caracteristici. Nu poate fi vorba nici de un efect al unui stil de sculptură care să indice descendenţa din familiile de faraoni, o dovedesc craniile acestora. Pe de altă parte, sarcofagele din Egipt aparţinând dinastiei a XVIII-a conţin cranii de dimensiuni mai mari care au puţine în comun cu cel al ,,omului modern”.
Akhenaton a fost fiinţă umană?
Statuia lui Akhenaton din Muzeul din Cairo este foarte revelatoare. Sub coroana de faraon se distinge un craniu enorm. Akenathon este reprezentat ca având gâtul lung şi urechile mari. Comparându-l cu omul vitruvien (este numele comun dat pentru a schiţa studiul de proporţii ale corpului uman în conformitate cu Vitruvius făcute de Leonardo da Vinci în jurul anului 1492), nicio proporţie aşa zis umană nu îi corespunde. Este foarte înalt, abdomenul este voluminos, braţele şi membrele inferioare sunt foarte subţiri, bicepşii, tricepşii şi pulpele sunt slab dezvoltate fără nicio asemănare cu musculatura unui om obişnuit. Lucrul cel mai frapant este lăţimea şoldurilor, la fel de mare ca şi cea a umerilor. Această fizionomie atât de deosebită se regăseşte la Nefertiti, la fiii acesteia, la regele Tut; este vorba aşadar de o rasă diferită din punct de vedere genetic de cea a omului modern.
Nu poate fi vorba de o simplă malformaţie. Avem de-a face cu o repartizare armonioasă care nu poate fi comparată cu standardul uman modern. Afirmăm deci că în timpul celei de a XVIII-a dinastii egiptene şi, foarte probabil, şi în alte vremuri, o rasă care era diferită de cea umană, conducea Egiptul. Faptul că se vorbea despre faraon ca despre un zeu, nu este o simplă întâmplare. Să te afli în faţa unei astfel de fiinţe trebuie să fi fost impresionant, să trezească stare de teamă şi respect. Faptul că, aşa cum susţine Connolly, astfel de cranii (pe care acesta le numeşte premoderne) au fost găsite şi în Peru şi în Tibet, este pentru că rasa lui Akhenaton a fost dominantă şi în aceste regiuni, în acelaşi timp sau în perioade diferite.
Pentru că era vorba de o rasă „divină”, aşa cum oamenii de atunci îi considerau, facultăţile lor superioare le-au permis să domine lumea şi întreaga populaţie a Pământului la un moment dat. Vehiculele zburătoare descrise în textele sacre amerindiene, vedice, tibetane sau egiptene ar fi putut foarte bine să fie mijlocul pe care această rasă îl folosea pentru a călători şi pentru a lua în mâini destinul rasei umane.
Este o adevărată enigmă la momentul actual ce s-a petrecut cu această rasă diferită de rasa umană obişnuită. De ce nu mai este la putere? De ce se ascunde existenţa ei? Este un lucru cert faptul că elita mondială ne ascunde cu bună ştiinţă artefacte şi antichităţi esenţiale pentru cunoaşterea trecutului nostru îndepărtat. De ce?
Din scrierile străvechi reiese o teorie inedită referitoare la istoria umanităţii
Literatura şi mitologia vechilor civilizaţii abundă de numeroase creaturi neobişnuite – dragoni, şerpi zburători, şopârle cu aripi sau creaturi mitice acvatice. Unele creaturi sunt descrise ca fiind benefice, altele dominatoare şi crude cu oamenii.
Oamenii descriau aceste creaturi ca fiinţe superioare sau ,,zeităţi” care puteau să urce la cer în ,,care de foc” sau ,,corăbii cereşti”. Locuiau în ceruri şi coborau adesea pentru a interveni în evoluţia umană.
Colonizarea acestei planete de către astfel de creaturi este descrisă într-unul din cele mai vechi documente sumeriene, ,,Lista regilor sumerieni”, datând din al treilea mileniu î.Ch. Acest document prezintă lista regilor din Sumer şi perioada de domnie a acestora încă de la începutul timpurilor când strămoşii lor au venit şi au coborât pentru a întemeia mai multe oraşe în câmpia aluvială a Mesopotamiei. Denumiţi ,,Anunnaki”, aceşti proto-sumerieni ar sta la originea civilizaţiei occidentale şi nu numai.
În viziunea tradiţiei babiloniene o creatură acvatică i-a învăţat pe oameni arta civilizaţiei
Tăbliţele cu scriere cuneiformă, din care o importantă colecţie este expusă la Muzeul Britanic, trasează din nou istoria speciei umane mergând înapoi în timp până la 400.000 de ani. În aceste tăbliţe îşi are originea Vechiul Testament, chiar dacă a ajuns la noi filtrat de căile religioase şi sacerdotale prin care ne-a parvenit.
Un alt lucru important a fost transmis prin intermediul acestor tăbliţe. În secolul 3 î.Ch. preotul babilonian Berossus a compilat un tratat în trei volume despre istoria umanităţii. Acesta considera că existenţa omului pe pământ datează cu 432.000 de ani înainte de potop. Numai vechile scrieri sumeriene ar fi putut să îi furnizeze asemenea informaţii. Conform scrierilor lui Berossus, originea civilizaţiei umane a debutat graţie unei creaturi amfibie care a ieşit din Golful Persic pentru a-i învăţa pe oameni arta civilizaţiei. Berossus i-a numit ,,annedoti” ceea ce în traducere din limba greacă însemna ,,respingători”. Berossus a mai făcut referire la aceştia utilizând termenul ,,masurus” care semnifică ,,ticăloşie”.
Mitul Dragonului este un numitor comun al tradiţiilor referitoare la geneză
China: Cele mai vechi scrieri din literatura chineză redate în misteriosul ,,Yi King” menţionează că primele fiinţe umane au fost create de către zeiţa Nu Kua, care era un dragon. Împăraţii chinezi au afirmat din totdeauna că erau descendenţi ai acestei zeiţe.
India: ,,Ramayana” şi ,,Mahabharata”, cele mai vechi şi cele mai celebre scrieri din literatura clasică hindusă, relatează istoria relaţiei dintre oameni şi zeii-şerpi pe care îi consideră ca fiind străbunii lor. În numeroase practici spirituale tradiţionale preoţii arborează capete de dragon.
Africa şi America: Mitologiile meso-americană şi africană relatează faptul că şerpi înaripaţi şi creaturi care semănau cu dragoni au coborât din cer pentru a-i învăţa elemente esenţiale ale civilizaţiei: faimoşii şerpi cu pene.
Occident: Celţii de asemenea venerau puterea Dragonului, ornându-şi bijuteriile, emblemele şi armele cu imaginea dragonului.
Acest mit este constant prezent de mii de ani în toate tradiţiile şi pe toate continentele. Conform lucrărilor lui Sitchin, Boulay şi Ike această origine ar însemna crearea omului de către o rasă superioară numită soriană. Ne-am putea imagina că manifestarea unor asemenea evenimente a fost atât de traumatizantă şi atât de profund înrădăcinată în trecutul nostru, încât cunoaşterea propriei naturi a fost suprimată şi nu a mai rămas din ea decât o amintire alegorică, aşa cum afirmă Boulay. Această opinie, oricât de seducătoare ar fi, nu dezleagă enigma craniilor mai puţin obişnuite prezentate mai sus.
O altă ipoteză referitoare la simbolistica dragonului
Se cunoaşte în ziua de azi faptul că doar 10% din ADN este codificat, restul de 90% fiind considerat drept reziduu ADN conform termenilor ştiinţei oficiale. Nu este complet abuziv să se pretindă că acest rest nu serveşte la nimic? Dacă ADN-ul este un microcosmos trebuie să admitem că există un rost, un trecut, o manifestare prezentă şi un potenţial viitor în restul de 90% . În consecinţă, ar exista în molecula de ADN un potenţial de codare greu de imaginat pentru noi.
Se ştie în ziua de azi că ADN-ul nu determină forma biologică, există un principiu director care se ocupă cu aceasta. Universul vehiculează în fiecare secundă câmpuri morfogenetice (principii directoare) pentru orice formă potenţială de viaţă. Or, atunci când aceste câmpuri întâlnesc condiţii biocompatibile, apare o entitate biologică. Un asemenea proces are loc la scară cosmică, nu se produce ex-nihilo într-o fracţiune de secundă, ţine cont de o anumită evoluţie a formelor biologice preexistente.
Totuşi, dacă analizăm istoria speciei umane pe o durată de jumătate de milion de ani, am putea concepe un timp, condiţii şi locuri favorabile (considerate în general locuri sacre) apariţiei unor rase umane superioare în raport cu noi. Este foarte posibil să fi avut loc salturi cuantice exacte în evoluţia umană, urmate de involuţie. Istoria umană este marcată de apariţia subită a marilor civilizaţii şi de decăderea lor adesea inexplicabilă. Dacă o rasă diferită şi evoluată a apărut în anumite condiţii avem aşadar un prim element al răspunsului. Creaturile civilizaţiei ar fi putut fi nu unilateral extraterestre, ci fiinţe terestre mai avansate pe scară morfogenetică universală. Când condiţiile biocompatibile apariţiei unei astfel de specii încetează, aceste creaturi degenerează antrenând în dispariţia lor întreaga civilizaţie pe care o creaseră.
Craniile atât de bizare care v-au fost prezentate sunt probabil ceea ce a rămas din acele salturi cuantice exacte sau din regresiunile expresiei morfogenetice cosmice. Acest proces ar putea să explice foarte bine morfologia atipică a lui Akhenaton şi a descendenţilor săi.
Analizând omul modern, el nu există decât în virtutea condiţiilor biocompatibile care permit expresia unui principiu director morfogenetic specific. Totuşi, el poate să involueze, să evolueze, sau poate fi înlocuit de o entitate biologică acvatică aflată la un nivel superior pe scara morfogenetică. Himerele, zeii, demi-zeii androgini despre care vorbesc toate textele sacre nu sunt probabil decât rezultatul acestui proces. În ceea ce priveşte Dragonul acesta reprezintă arhetipul, sursa a tot ceea ce germinează, se dezvoltă, înfloreşte, tot ceea ce înoată, merge şi zboară. El conţine proprietăţile holografice ale cosmosului: dintr-o infimă parte poate surveni totul. Or, acest potenţial poate fi exprimat mai ales pe o planetă telurică precum Terra. Acesta este fără îndoială un caz excepţional în cosmos, ceea ce ar explica curiozitatea pe care o manifestă faţă de noi, creaturile extraterestre...
Descoperirile arheologice recente pun sub semnul întrebării teoriile oficiale asupra originii şi evoluţiei omului
Mistere ale istoriei speciei umane
Teoriile ştiinţifice care sunt predate în şcoli şi pe care marea majoritate a oamenilor le acceptă şi le cred sugerează că omul se trage din maimuţă, ajungând la stadiul actual prin evoluţie lentă şi uniformă. Însă, cu puţină atenţie şi rigurozitate, se constată că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. De exemplu, omul din Neanderthal şi omul din Cro-Magnon, două rase inteligente şi diferite din punct de vedere genetic, au trăit în aceeaşi perioadă: cu 30-70.000 de ani în urmă. Omul din Neanderthal a dispărut, iar cel din Cro-Magnon şi-a continuat evoluţia până la omul contemporan.
Întrebarea logică este: dacă au existat două rase umane inteligente diferite într-o anumită perioadă preistorică, de ce nu ar fi existat trei, patru sau chiar cinci rase terestre inteligente în aceeaşi perioadă de timp?
Cranii umane cu forme neobişnuite
Interpretarea datelor arheologice devine şi mai complicată în urma descoperirii a numeroase cranii umane cu forme diferite de cea cunoscută în prezent. Vă prezentăm în continuare câteva exemple.
În bazinul fluviului Zambezi a fost găsit un craniu fosilizat care probabil datează de mai multe sute de mii de ani. Aceasta înseamnă că este mai vechi decât cele din Neanderthal, lucru care dă peste cap toate cronologiile stabilite până acum.
În 1930, în apropiere de Chihuahua, Mexic, într-o grotă, a fost găsit un craniu interesant. Volumul său era de 1.400 cm cubi la un schelet mic (la omul contemporan volumul craniului este de aproximativ 1.450 cm cubi la un adult), din care cauză a fost denumit ,,StarChild” în traducere însemnând copilul stelelor. Acest craniu are o simetrie perfectă şi un volum armonios, ceea ce exclude din start ideea de malformaţie apărută în urma vreunei patologii craniene. Structura osoasă s-a dovedit a fi de două ori mai rezistentă şi mai uşoară decât cea a craniului aparţinând lui Homo Sapiens.
Organizaţia ,,Proiectul StarChild” a înaintat craniul unui laborator britanic, unde i s-a efectuat o analiză detaliată a ADN-ului. Studiul a concluzionat că era fără niciun dubiu vorba despre craniul unei fiinţe umane. În prezent, cele trei fotografii care atestă existenţa acestor cranii circulă pe internet.
În 1880, mai multe cranii umane prezentând protuberanţe cornoase au fost descoperite într-un mormânt, în comitatul Brantford, Pennsylvania. Cu excepţia excrescenţelor osoase de la nivelul frunţii, fiinţele umane cărora le aparţinuseră acele schelete erau normale din punct de vedere anatomic. S-a estimat că trupul lor fusese îngropat în locul respectiv aproximativ în anul 1200 î.Ch. Craniile care au făcut obiectul acestei descoperiri excepţionale au fost trimise la Muzeul American de Investigare din Philadelphia. Au fost furate mai târziu din acest muzeu, dispărând pentru totdeauna, aşa cum s-a petrecut, de altfel, cu majoritatea artefactelor care contrazic teoria oficială a antropologiei.
Câteva tipuri de cranii
Robert Connolly, un pasionat de istorie străveche, a realizat o călătorie în jurul lumii pentru a aduna informaţii despre vechile civilizaţii. Un rezultat surpriză al muncii sale a fost descoperirea acestor cranii cu forme neobişnuite. El le-a fotografiat şi a publicat fotografiile obţinute pe un CD-Rom intitulat ,,În căutarea Înţelepciunii Străvechi”, Cambrix, 1-800-992-8781.
Datorită faptului că există puţine informaţii referitoare la aceste cranii, este dificilă determinarea vechimii lor, raportul lor cu alte umanoide şi plasarea originii acestora într-o cronologie. Anumite cranii sunt atât de diferite de cele pe care le cunoaştem încât am putea considera că aparţin unei cu totul alte rase, rase care ar prezenta o vagă asemănare cu rasa umană.
Connolly a diferenţiat după forma pe care o au, patru grupe de cranii:
-tipul J: ,,Jack-o-lantern” ( nume dat dovleacului utilizat la Halloween)
-tipul M: nume datorat formei specifice a craniului.
-tipul premodern: craniu alungit considerat de către Connolly ca fiind mult mai vechi
-tipul C: ,,cap în formă de con”
Craniile de tip J
Craniul de tip J, în formă de dovleac, a ridicat mai multe întrebări incitante. Este echivalentul craniilor moderne din toate punctele de vedere, cu câteva elemente diferite. Cel mai puţin semnificativ este dimensiunea orbitelor, care sunt cu aproximativ 15% mai mari decât cele prezente la populaţia modernă. Cel mai important element, însă, este capacitatea foarte mare a craniului. Capacitatea cutiei craniene variază între 2.600 cm cubi şi 2.300 cm cubi. Vârsta acestui specimen este necunoscută şi, până în prezent, niciun altul de acest gen nu a mai fost găsit.
Craniul de tip M
Craniul de tip M este şi mai surprinzător decât cel precedent. Este incomplet în partea inferioară a zonei faciale. Însă, conform părţilor care s-au păstrat, caracteristicile acestuia nu variază în raport cu cele ale unui craniu uman clasic. Impresionant este că deţine cea mai mare capacitate craniană din toate specimenele cunoscute. Cei doi ,,lobi” proeminenţi sunt de asemenea anormali. Capacitatea craniană poate fi estimată aproape sigur la 3.000 cm cubi.
Existenţa craniilor de tipul M şi J pare biologic imposibilă. În opinia lui Connolly, singura explicaţie, ipotetică însă, în ceea ce priveşte dimensiunea acestor cranii ar fi că, în cazul celor două grupe, neotenia (capacitatea speciei de a-şi prelungi perioada de creştere înainte de a ajunge la maturitate) era mai ridicată faţă de cea a omului modern. Ceea ce poate însemna şi că durata medie de viaţă a acelor specimene a fost cu mult mai lungă.
Supoziţiile conform cărora ar fi fost vorba de simple deformări sau cazuri de patologie, sunt dificil de justificat. În rândul oamenilor din perioada actuală se mai întâlnesc din când în când cranii care prezintă anomalii în ceea ce priveşte dimensiunea sau forme anormale, dar acele malformaţii rămân în limita valorilor speciei de referinţă.
Conform textelor medicale, cel mai mare craniu înregistrat avea o capacitate de 1.980 cm cubi, dar forma sa era normală. Nu trebuie de asemenea uitat faptul că, creşterea patologică a craniului are consecinţe fatale pentru fiinţa umană respectivă, şi asta încă de la începutul dezvoltării patologiei respective. Natura este fără milă în această privinţă. Toate specimenele prezentate aici însă erau de vârstă matură.
Capacitatea cutiei craniene şi în concluzie dimensiunea creierului, nu este obligatoriu corespondentă cu gradul de inteligenţă. Fiinţa umană cu cel mai mare craniu era un om retardat.
Craniile premoderne şi cele conice de tip C
Când imaginile acestor cranii au fost prezentate în 1996, majoritatea oamenilor au crezut că era vorba de ,,capete alungite”, stil despre care se ştie că a fost practicat în Nubia antică, în Egipt şi în alte culturi. Problema ridicată de această teorie este că respectivele cranii, chiar dacă erau alungite şi înzestrate cu o frunte teşită şi înclinată către în spate, aveau aceeaşi capacitate ca şi cea a craniului uman clasic, singura diferenţă fiind forma obţinută după deformarea frontală şi laterală. Pe de altă parte, nu se întâlnesc cranii în formă de con alături de cranii alungite. Concluzia firească e că nu poate fi vorba despre cazuri izolate de patologie craniană.
Connolly analizează descoperirile făcute în următorii termeni:
,,Partea frontală a craniilor premoderne seamănă cu cea a unei fiinţe umane din familia aşa-zisă pre-Neandherhtal, însă maxilarul inferior, chiar dacă este mult mai robust decât cel din cazul omului modern, are formă şi caracteristici moderne.
Forma şi cutia craniană nu prezintă nicio similitudine cu tipul Erectus şi Neandheratal şi nici cu tipul omului modern. Anumite caracteristici minore ale tipului Neandhertal sunt prezente, cum ar fi de exemplu osul occipital în spatele craniului şi partea de jos teşită a cutiei craniene, alte caracteristici amintesc mai mult de Homo Erectus. Totodată unghiul din partea de jos a cutiei craniene este mai puţin obişnuit. Este exclusă posibilitatea unor deformaţii. Craniul trebuie să fi aparţinut tipului premodern sau tipului humanoid.”
Comparându-l cu un craniu uman modern, se observă că au aceeaşi capacitate a cutiei craniene. Fapt deloc surprinzător ţinând cont că ultimele fiinţe din Neandherhal şi primele fiinţe umane moderne (Cro-Magnon) aveau o cutie craniană mai mare (ambele aproximativ între 1.600 cm cubi şi 1.750 cm cubi) spre deosebire de cea a omului din epoca modernă (aproximativ 1.450 cm cubi).
Reducerea capacităţii craniene rămâne un mister în condiţiile în care cutiile craniene care aparţineau specimenelor datând aproximativ din anul 10.500 î.Ch. sunt mai mici.
Un alt mister dificil de dezlegat: cum se poate ca un reprezentant al tipului aşa-zis de om premodern să fie găsit pe continentul sud-american? Conform antropologiei „ortodoxe”, pur şi simplu acel craniu nu există, pentru că aşa ceva nu este posibil. Textele au stabilit că data de apariţie a omului în America de Nord ar fi fost anul 35.000 î.Ch. şi mult mai târziu pentru America de Sud, conform teoriei oficiale. Singurele tipuri de oameni a căror prezenţă pe continent este admisă, au o anatomie modernă. Există şi alte surse care plasează toate tipurile de fiinţe umane din cele două Americi în perioade mult mai îndepărtate conform numeroaselor descoperiri, însă, oficial, ne mulţumim cu aceste date.
Reprezentanţi moderni ai craniilor descoperite de Connolly
Robert Connolly consideră craniile de tipul C şi cele premoderne ca reprezentând tipul umanoidului necunoscut. În ceea ce priveşte aceste două tipuri, este posibilă realizarea unei comparaţii cu fiinţe în carne şi oase care au trăit pe această planetă. Craniul de tip C poate fi comparat cu o statuie din Louvre reprezentând un ,,Zeu”. Cât despre tipul premodern se aseamănă foarte mult cu statuile egiptene reprezentându-i, printre alţii, pe Nefertiti, pe Akhenaton, pe cei şase copii ai lor, pe regele Tut.
Teoria patologiei craniene este exclusă. Mai multe generaţii prezintă în mod riguros aceleaşi caracteristici. Nu poate fi vorba nici de un efect al unui stil de sculptură care să indice descendenţa din familiile de faraoni, o dovedesc craniile acestora. Pe de altă parte, sarcofagele din Egipt aparţinând dinastiei a XVIII-a conţin cranii de dimensiuni mai mari care au puţine în comun cu cel al ,,omului modern”.
Akhenaton a fost fiinţă umană?
Statuia lui Akhenaton din Muzeul din Cairo este foarte revelatoare. Sub coroana de faraon se distinge un craniu enorm. Akenathon este reprezentat ca având gâtul lung şi urechile mari. Comparându-l cu omul vitruvien (este numele comun dat pentru a schiţa studiul de proporţii ale corpului uman în conformitate cu Vitruvius făcute de Leonardo da Vinci în jurul anului 1492), nicio proporţie aşa zis umană nu îi corespunde. Este foarte înalt, abdomenul este voluminos, braţele şi membrele inferioare sunt foarte subţiri, bicepşii, tricepşii şi pulpele sunt slab dezvoltate fără nicio asemănare cu musculatura unui om obişnuit. Lucrul cel mai frapant este lăţimea şoldurilor, la fel de mare ca şi cea a umerilor. Această fizionomie atât de deosebită se regăseşte la Nefertiti, la fiii acesteia, la regele Tut; este vorba aşadar de o rasă diferită din punct de vedere genetic de cea a omului modern.
Nu poate fi vorba de o simplă malformaţie. Avem de-a face cu o repartizare armonioasă care nu poate fi comparată cu standardul uman modern. Afirmăm deci că în timpul celei de a XVIII-a dinastii egiptene şi, foarte probabil, şi în alte vremuri, o rasă care era diferită de cea umană, conducea Egiptul. Faptul că se vorbea despre faraon ca despre un zeu, nu este o simplă întâmplare. Să te afli în faţa unei astfel de fiinţe trebuie să fi fost impresionant, să trezească stare de teamă şi respect. Faptul că, aşa cum susţine Connolly, astfel de cranii (pe care acesta le numeşte premoderne) au fost găsite şi în Peru şi în Tibet, este pentru că rasa lui Akhenaton a fost dominantă şi în aceste regiuni, în acelaşi timp sau în perioade diferite.
Pentru că era vorba de o rasă „divină”, aşa cum oamenii de atunci îi considerau, facultăţile lor superioare le-au permis să domine lumea şi întreaga populaţie a Pământului la un moment dat. Vehiculele zburătoare descrise în textele sacre amerindiene, vedice, tibetane sau egiptene ar fi putut foarte bine să fie mijlocul pe care această rasă îl folosea pentru a călători şi pentru a lua în mâini destinul rasei umane.
Este o adevărată enigmă la momentul actual ce s-a petrecut cu această rasă diferită de rasa umană obişnuită. De ce nu mai este la putere? De ce se ascunde existenţa ei? Este un lucru cert faptul că elita mondială ne ascunde cu bună ştiinţă artefacte şi antichităţi esenţiale pentru cunoaşterea trecutului nostru îndepărtat. De ce?
Din scrierile străvechi reiese o teorie inedită referitoare la istoria umanităţii
Literatura şi mitologia vechilor civilizaţii abundă de numeroase creaturi neobişnuite – dragoni, şerpi zburători, şopârle cu aripi sau creaturi mitice acvatice. Unele creaturi sunt descrise ca fiind benefice, altele dominatoare şi crude cu oamenii.
Oamenii descriau aceste creaturi ca fiinţe superioare sau ,,zeităţi” care puteau să urce la cer în ,,care de foc” sau ,,corăbii cereşti”. Locuiau în ceruri şi coborau adesea pentru a interveni în evoluţia umană.
Colonizarea acestei planete de către astfel de creaturi este descrisă într-unul din cele mai vechi documente sumeriene, ,,Lista regilor sumerieni”, datând din al treilea mileniu î.Ch. Acest document prezintă lista regilor din Sumer şi perioada de domnie a acestora încă de la începutul timpurilor când strămoşii lor au venit şi au coborât pentru a întemeia mai multe oraşe în câmpia aluvială a Mesopotamiei. Denumiţi ,,Anunnaki”, aceşti proto-sumerieni ar sta la originea civilizaţiei occidentale şi nu numai.
În viziunea tradiţiei babiloniene o creatură acvatică i-a învăţat pe oameni arta civilizaţiei
Tăbliţele cu scriere cuneiformă, din care o importantă colecţie este expusă la Muzeul Britanic, trasează din nou istoria speciei umane mergând înapoi în timp până la 400.000 de ani. În aceste tăbliţe îşi are originea Vechiul Testament, chiar dacă a ajuns la noi filtrat de căile religioase şi sacerdotale prin care ne-a parvenit.
Un alt lucru important a fost transmis prin intermediul acestor tăbliţe. În secolul 3 î.Ch. preotul babilonian Berossus a compilat un tratat în trei volume despre istoria umanităţii. Acesta considera că existenţa omului pe pământ datează cu 432.000 de ani înainte de potop. Numai vechile scrieri sumeriene ar fi putut să îi furnizeze asemenea informaţii. Conform scrierilor lui Berossus, originea civilizaţiei umane a debutat graţie unei creaturi amfibie care a ieşit din Golful Persic pentru a-i învăţa pe oameni arta civilizaţiei. Berossus i-a numit ,,annedoti” ceea ce în traducere din limba greacă însemna ,,respingători”. Berossus a mai făcut referire la aceştia utilizând termenul ,,masurus” care semnifică ,,ticăloşie”.
Mitul Dragonului este un numitor comun al tradiţiilor referitoare la geneză
China: Cele mai vechi scrieri din literatura chineză redate în misteriosul ,,Yi King” menţionează că primele fiinţe umane au fost create de către zeiţa Nu Kua, care era un dragon. Împăraţii chinezi au afirmat din totdeauna că erau descendenţi ai acestei zeiţe.
India: ,,Ramayana” şi ,,Mahabharata”, cele mai vechi şi cele mai celebre scrieri din literatura clasică hindusă, relatează istoria relaţiei dintre oameni şi zeii-şerpi pe care îi consideră ca fiind străbunii lor. În numeroase practici spirituale tradiţionale preoţii arborează capete de dragon.
Africa şi America: Mitologiile meso-americană şi africană relatează faptul că şerpi înaripaţi şi creaturi care semănau cu dragoni au coborât din cer pentru a-i învăţa elemente esenţiale ale civilizaţiei: faimoşii şerpi cu pene.
Occident: Celţii de asemenea venerau puterea Dragonului, ornându-şi bijuteriile, emblemele şi armele cu imaginea dragonului.
Acest mit este constant prezent de mii de ani în toate tradiţiile şi pe toate continentele. Conform lucrărilor lui Sitchin, Boulay şi Ike această origine ar însemna crearea omului de către o rasă superioară numită soriană. Ne-am putea imagina că manifestarea unor asemenea evenimente a fost atât de traumatizantă şi atât de profund înrădăcinată în trecutul nostru, încât cunoaşterea propriei naturi a fost suprimată şi nu a mai rămas din ea decât o amintire alegorică, aşa cum afirmă Boulay. Această opinie, oricât de seducătoare ar fi, nu dezleagă enigma craniilor mai puţin obişnuite prezentate mai sus.
O altă ipoteză referitoare la simbolistica dragonului
Se cunoaşte în ziua de azi faptul că doar 10% din ADN este codificat, restul de 90% fiind considerat drept reziduu ADN conform termenilor ştiinţei oficiale. Nu este complet abuziv să se pretindă că acest rest nu serveşte la nimic? Dacă ADN-ul este un microcosmos trebuie să admitem că există un rost, un trecut, o manifestare prezentă şi un potenţial viitor în restul de 90% . În consecinţă, ar exista în molecula de ADN un potenţial de codare greu de imaginat pentru noi.
Se ştie în ziua de azi că ADN-ul nu determină forma biologică, există un principiu director care se ocupă cu aceasta. Universul vehiculează în fiecare secundă câmpuri morfogenetice (principii directoare) pentru orice formă potenţială de viaţă. Or, atunci când aceste câmpuri întâlnesc condiţii biocompatibile, apare o entitate biologică. Un asemenea proces are loc la scară cosmică, nu se produce ex-nihilo într-o fracţiune de secundă, ţine cont de o anumită evoluţie a formelor biologice preexistente.
Totuşi, dacă analizăm istoria speciei umane pe o durată de jumătate de milion de ani, am putea concepe un timp, condiţii şi locuri favorabile (considerate în general locuri sacre) apariţiei unor rase umane superioare în raport cu noi. Este foarte posibil să fi avut loc salturi cuantice exacte în evoluţia umană, urmate de involuţie. Istoria umană este marcată de apariţia subită a marilor civilizaţii şi de decăderea lor adesea inexplicabilă. Dacă o rasă diferită şi evoluată a apărut în anumite condiţii avem aşadar un prim element al răspunsului. Creaturile civilizaţiei ar fi putut fi nu unilateral extraterestre, ci fiinţe terestre mai avansate pe scară morfogenetică universală. Când condiţiile biocompatibile apariţiei unei astfel de specii încetează, aceste creaturi degenerează antrenând în dispariţia lor întreaga civilizaţie pe care o creaseră.
Craniile atât de bizare care v-au fost prezentate sunt probabil ceea ce a rămas din acele salturi cuantice exacte sau din regresiunile expresiei morfogenetice cosmice. Acest proces ar putea să explice foarte bine morfologia atipică a lui Akhenaton şi a descendenţilor săi.
Analizând omul modern, el nu există decât în virtutea condiţiilor biocompatibile care permit expresia unui principiu director morfogenetic specific. Totuşi, el poate să involueze, să evolueze, sau poate fi înlocuit de o entitate biologică acvatică aflată la un nivel superior pe scara morfogenetică. Himerele, zeii, demi-zeii androgini despre care vorbesc toate textele sacre nu sunt probabil decât rezultatul acestui proces. În ceea ce priveşte Dragonul acesta reprezintă arhetipul, sursa a tot ceea ce germinează, se dezvoltă, înfloreşte, tot ceea ce înoată, merge şi zboară. El conţine proprietăţile holografice ale cosmosului: dintr-o infimă parte poate surveni totul. Or, acest potenţial poate fi exprimat mai ales pe o planetă telurică precum Terra. Acesta este fără îndoială un caz excepţional în cosmos, ceea ce ar explica curiozitatea pe care o manifestă faţă de noi, creaturile extraterestre...
Mistere ale istoriei speciei umane
Teoriile ştiinţifice care sunt predate în şcoli şi pe care marea majoritate a oamenilor le acceptă şi le cred sugerează că omul se trage din maimuţă, ajungând la stadiul actual prin evoluţie lentă şi uniformă. Însă, cu puţină atenţie şi rigurozitate, se constată că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. De exemplu, omul din Neanderthal şi omul din Cro-Magnon, două rase inteligente şi diferite din punct de vedere genetic, au trăit în aceeaşi perioadă: cu 30-70.000 de ani în urmă. Omul din Neanderthal a dispărut, iar cel din Cro-Magnon şi-a continuat evoluţia până la omul contemporan.
Întrebarea logică este: dacă au existat două rase umane inteligente diferite într-o anumită perioadă preistorică, de ce nu ar fi existat trei, patru sau chiar cinci rase terestre inteligente în aceeaşi perioadă de timp?
Cranii umane cu forme neobişnuite
Interpretarea datelor arheologice devine şi mai complicată în urma descoperirii a numeroase cranii umane cu forme diferite de cea cunoscută în prezent. Vă prezentăm în continuare câteva exemple.
În bazinul fluviului Zambezi a fost găsit un craniu fosilizat care probabil datează de mai multe sute de mii de ani. Aceasta înseamnă că este mai vechi decât cele din Neanderthal, lucru care dă peste cap toate cronologiile stabilite până acum.
În 1930, în apropiere de Chihuahua, Mexic, într-o grotă, a fost găsit un craniu interesant. Volumul său era de 1.400 cm cubi la un schelet mic (la omul contemporan volumul craniului este de aproximativ 1.450 cm cubi la un adult), din care cauză a fost denumit ,,StarChild” în traducere însemnând copilul stelelor. Acest craniu are o simetrie perfectă şi un volum armonios, ceea ce exclude din start ideea de malformaţie apărută în urma vreunei patologii craniene. Structura osoasă s-a dovedit a fi de două ori mai rezistentă şi mai uşoară decât cea a craniului aparţinând lui Homo Sapiens.
Organizaţia ,,Proiectul StarChild” a înaintat craniul unui laborator britanic, unde i s-a efectuat o analiză detaliată a ADN-ului. Studiul a concluzionat că era fără niciun dubiu vorba despre craniul unei fiinţe umane. În prezent, cele trei fotografii care atestă existenţa acestor cranii circulă pe internet.
În 1880, mai multe cranii umane prezentând protuberanţe cornoase au fost descoperite într-un mormânt, în comitatul Brantford, Pennsylvania. Cu excepţia excrescenţelor osoase de la nivelul frunţii, fiinţele umane cărora le aparţinuseră acele schelete erau normale din punct de vedere anatomic. S-a estimat că trupul lor fusese îngropat în locul respectiv aproximativ în anul 1200 î.Ch. Craniile care au făcut obiectul acestei descoperiri excepţionale au fost trimise la Muzeul American de Investigare din Philadelphia. Au fost furate mai târziu din acest muzeu, dispărând pentru totdeauna, aşa cum s-a petrecut, de altfel, cu majoritatea artefactelor care contrazic teoria oficială a antropologiei.
Câteva tipuri de cranii
Robert Connolly, un pasionat de istorie străveche, a realizat o călătorie în jurul lumii pentru a aduna informaţii despre vechile civilizaţii. Un rezultat surpriză al muncii sale a fost descoperirea acestor cranii cu forme neobişnuite. El le-a fotografiat şi a publicat fotografiile obţinute pe un CD-Rom intitulat ,,În căutarea Înţelepciunii Străvechi”, Cambrix, 1-800-992-8781.
Datorită faptului că există puţine informaţii referitoare la aceste cranii, este dificilă determinarea vechimii lor, raportul lor cu alte umanoide şi plasarea originii acestora într-o cronologie. Anumite cranii sunt atât de diferite de cele pe care le cunoaştem încât am putea considera că aparţin unei cu totul alte rase, rase care ar prezenta o vagă asemănare cu rasa umană.
Connolly a diferenţiat după forma pe care o au, patru grupe de cranii:
-tipul J: ,,Jack-o-lantern” ( nume dat dovleacului utilizat la Halloween)
-tipul M: nume datorat formei specifice a craniului.
-tipul premodern: craniu alungit considerat de către Connolly ca fiind mult mai vechi
-tipul C: ,,cap în formă de con”
Craniile de tip J
Craniul de tip J, în formă de dovleac, a ridicat mai multe întrebări incitante. Este echivalentul craniilor moderne din toate punctele de vedere, cu câteva elemente diferite. Cel mai puţin semnificativ este dimensiunea orbitelor, care sunt cu aproximativ 15% mai mari decât cele prezente la populaţia modernă. Cel mai important element, însă, este capacitatea foarte mare a craniului. Capacitatea cutiei craniene variază între 2.600 cm cubi şi 2.300 cm cubi. Vârsta acestui specimen este necunoscută şi, până în prezent, niciun altul de acest gen nu a mai fost găsit.
Craniul de tip M
Craniul de tip M este şi mai surprinzător decât cel precedent. Este incomplet în partea inferioară a zonei faciale. Însă, conform părţilor care s-au păstrat, caracteristicile acestuia nu variază în raport cu cele ale unui craniu uman clasic. Impresionant este că deţine cea mai mare capacitate craniană din toate specimenele cunoscute. Cei doi ,,lobi” proeminenţi sunt de asemenea anormali. Capacitatea craniană poate fi estimată aproape sigur la 3.000 cm cubi.
Existenţa craniilor de tipul M şi J pare biologic imposibilă. În opinia lui Connolly, singura explicaţie, ipotetică însă, în ceea ce priveşte dimensiunea acestor cranii ar fi că, în cazul celor două grupe, neotenia (capacitatea speciei de a-şi prelungi perioada de creştere înainte de a ajunge la maturitate) era mai ridicată faţă de cea a omului modern. Ceea ce poate însemna şi că durata medie de viaţă a acelor specimene a fost cu mult mai lungă.
Supoziţiile conform cărora ar fi fost vorba de simple deformări sau cazuri de patologie, sunt dificil de justificat. În rândul oamenilor din perioada actuală se mai întâlnesc din când în când cranii care prezintă anomalii în ceea ce priveşte dimensiunea sau forme anormale, dar acele malformaţii rămân în limita valorilor speciei de referinţă.
Conform textelor medicale, cel mai mare craniu înregistrat avea o capacitate de 1.980 cm cubi, dar forma sa era normală. Nu trebuie de asemenea uitat faptul că, creşterea patologică a craniului are consecinţe fatale pentru fiinţa umană respectivă, şi asta încă de la începutul dezvoltării patologiei respective. Natura este fără milă în această privinţă. Toate specimenele prezentate aici însă erau de vârstă matură.
Capacitatea cutiei craniene şi în concluzie dimensiunea creierului, nu este obligatoriu corespondentă cu gradul de inteligenţă. Fiinţa umană cu cel mai mare craniu era un om retardat.
Craniile premoderne şi cele conice de tip C
Când imaginile acestor cranii au fost prezentate în 1996, majoritatea oamenilor au crezut că era vorba de ,,capete alungite”, stil despre care se ştie că a fost practicat în Nubia antică, în Egipt şi în alte culturi. Problema ridicată de această teorie este că respectivele cranii, chiar dacă erau alungite şi înzestrate cu o frunte teşită şi înclinată către în spate, aveau aceeaşi capacitate ca şi cea a craniului uman clasic, singura diferenţă fiind forma obţinută după deformarea frontală şi laterală. Pe de altă parte, nu se întâlnesc cranii în formă de con alături de cranii alungite. Concluzia firească e că nu poate fi vorba despre cazuri izolate de patologie craniană.
Connolly analizează descoperirile făcute în următorii termeni:
,,Partea frontală a craniilor premoderne seamănă cu cea a unei fiinţe umane din familia aşa-zisă pre-Neandherhtal, însă maxilarul inferior, chiar dacă este mult mai robust decât cel din cazul omului modern, are formă şi caracteristici moderne.
Forma şi cutia craniană nu prezintă nicio similitudine cu tipul Erectus şi Neandheratal şi nici cu tipul omului modern. Anumite caracteristici minore ale tipului Neandhertal sunt prezente, cum ar fi de exemplu osul occipital în spatele craniului şi partea de jos teşită a cutiei craniene, alte caracteristici amintesc mai mult de Homo Erectus. Totodată unghiul din partea de jos a cutiei craniene este mai puţin obişnuit. Este exclusă posibilitatea unor deformaţii. Craniul trebuie să fi aparţinut tipului premodern sau tipului humanoid.”
Comparându-l cu un craniu uman modern, se observă că au aceeaşi capacitate a cutiei craniene. Fapt deloc surprinzător ţinând cont că ultimele fiinţe din Neandherhal şi primele fiinţe umane moderne (Cro-Magnon) aveau o cutie craniană mai mare (ambele aproximativ între 1.600 cm cubi şi 1.750 cm cubi) spre deosebire de cea a omului din epoca modernă (aproximativ 1.450 cm cubi).
Reducerea capacităţii craniene rămâne un mister în condiţiile în care cutiile craniene care aparţineau specimenelor datând aproximativ din anul 10.500 î.Ch. sunt mai mici.
Un alt mister dificil de dezlegat: cum se poate ca un reprezentant al tipului aşa-zis de om premodern să fie găsit pe continentul sud-american? Conform antropologiei „ortodoxe”, pur şi simplu acel craniu nu există, pentru că aşa ceva nu este posibil. Textele au stabilit că data de apariţie a omului în America de Nord ar fi fost anul 35.000 î.Ch. şi mult mai târziu pentru America de Sud, conform teoriei oficiale. Singurele tipuri de oameni a căror prezenţă pe continent este admisă, au o anatomie modernă. Există şi alte surse care plasează toate tipurile de fiinţe umane din cele două Americi în perioade mult mai îndepărtate conform numeroaselor descoperiri, însă, oficial, ne mulţumim cu aceste date.
Reprezentanţi moderni ai craniilor descoperite de Connolly
Robert Connolly consideră craniile de tipul C şi cele premoderne ca reprezentând tipul umanoidului necunoscut. În ceea ce priveşte aceste două tipuri, este posibilă realizarea unei comparaţii cu fiinţe în carne şi oase care au trăit pe această planetă. Craniul de tip C poate fi comparat cu o statuie din Louvre reprezentând un ,,Zeu”. Cât despre tipul premodern se aseamănă foarte mult cu statuile egiptene reprezentându-i, printre alţii, pe Nefertiti, pe Akhenaton, pe cei şase copii ai lor, pe regele Tut.
Teoria patologiei craniene este exclusă. Mai multe generaţii prezintă în mod riguros aceleaşi caracteristici. Nu poate fi vorba nici de un efect al unui stil de sculptură care să indice descendenţa din familiile de faraoni, o dovedesc craniile acestora. Pe de altă parte, sarcofagele din Egipt aparţinând dinastiei a XVIII-a conţin cranii de dimensiuni mai mari care au puţine în comun cu cel al ,,omului modern”.
Akhenaton a fost fiinţă umană?
Statuia lui Akhenaton din Muzeul din Cairo este foarte revelatoare. Sub coroana de faraon se distinge un craniu enorm. Akenathon este reprezentat ca având gâtul lung şi urechile mari. Comparându-l cu omul vitruvien (este numele comun dat pentru a schiţa studiul de proporţii ale corpului uman în conformitate cu Vitruvius făcute de Leonardo da Vinci în jurul anului 1492), nicio proporţie aşa zis umană nu îi corespunde. Este foarte înalt, abdomenul este voluminos, braţele şi membrele inferioare sunt foarte subţiri, bicepşii, tricepşii şi pulpele sunt slab dezvoltate fără nicio asemănare cu musculatura unui om obişnuit. Lucrul cel mai frapant este lăţimea şoldurilor, la fel de mare ca şi cea a umerilor. Această fizionomie atât de deosebită se regăseşte la Nefertiti, la fiii acesteia, la regele Tut; este vorba aşadar de o rasă diferită din punct de vedere genetic de cea a omului modern.
Nu poate fi vorba de o simplă malformaţie. Avem de-a face cu o repartizare armonioasă care nu poate fi comparată cu standardul uman modern. Afirmăm deci că în timpul celei de a XVIII-a dinastii egiptene şi, foarte probabil, şi în alte vremuri, o rasă care era diferită de cea umană, conducea Egiptul. Faptul că se vorbea despre faraon ca despre un zeu, nu este o simplă întâmplare. Să te afli în faţa unei astfel de fiinţe trebuie să fi fost impresionant, să trezească stare de teamă şi respect. Faptul că, aşa cum susţine Connolly, astfel de cranii (pe care acesta le numeşte premoderne) au fost găsite şi în Peru şi în Tibet, este pentru că rasa lui Akhenaton a fost dominantă şi în aceste regiuni, în acelaşi timp sau în perioade diferite.
Pentru că era vorba de o rasă „divină”, aşa cum oamenii de atunci îi considerau, facultăţile lor superioare le-au permis să domine lumea şi întreaga populaţie a Pământului la un moment dat. Vehiculele zburătoare descrise în textele sacre amerindiene, vedice, tibetane sau egiptene ar fi putut foarte bine să fie mijlocul pe care această rasă îl folosea pentru a călători şi pentru a lua în mâini destinul rasei umane.
Este o adevărată enigmă la momentul actual ce s-a petrecut cu această rasă diferită de rasa umană obişnuită. De ce nu mai este la putere? De ce se ascunde existenţa ei? Este un lucru cert faptul că elita mondială ne ascunde cu bună ştiinţă artefacte şi antichităţi esenţiale pentru cunoaşterea trecutului nostru îndepărtat. De ce?
Din scrierile străvechi reiese o teorie inedită referitoare la istoria umanităţii
Literatura şi mitologia vechilor civilizaţii abundă de numeroase creaturi neobişnuite – dragoni, şerpi zburători, şopârle cu aripi sau creaturi mitice acvatice. Unele creaturi sunt descrise ca fiind benefice, altele dominatoare şi crude cu oamenii.
Oamenii descriau aceste creaturi ca fiinţe superioare sau ,,zeităţi” care puteau să urce la cer în ,,care de foc” sau ,,corăbii cereşti”. Locuiau în ceruri şi coborau adesea pentru a interveni în evoluţia umană.
Colonizarea acestei planete de către astfel de creaturi este descrisă într-unul din cele mai vechi documente sumeriene, ,,Lista regilor sumerieni”, datând din al treilea mileniu î.Ch. Acest document prezintă lista regilor din Sumer şi perioada de domnie a acestora încă de la începutul timpurilor când strămoşii lor au venit şi au coborât pentru a întemeia mai multe oraşe în câmpia aluvială a Mesopotamiei. Denumiţi ,,Anunnaki”, aceşti proto-sumerieni ar sta la originea civilizaţiei occidentale şi nu numai.
În viziunea tradiţiei babiloniene o creatură acvatică i-a învăţat pe oameni arta civilizaţiei
Tăbliţele cu scriere cuneiformă, din care o importantă colecţie este expusă la Muzeul Britanic, trasează din nou istoria speciei umane mergând înapoi în timp până la 400.000 de ani. În aceste tăbliţe îşi are originea Vechiul Testament, chiar dacă a ajuns la noi filtrat de căile religioase şi sacerdotale prin care ne-a parvenit.
Un alt lucru important a fost transmis prin intermediul acestor tăbliţe. În secolul 3 î.Ch. preotul babilonian Berossus a compilat un tratat în trei volume despre istoria umanităţii. Acesta considera că existenţa omului pe pământ datează cu 432.000 de ani înainte de potop. Numai vechile scrieri sumeriene ar fi putut să îi furnizeze asemenea informaţii. Conform scrierilor lui Berossus, originea civilizaţiei umane a debutat graţie unei creaturi amfibie care a ieşit din Golful Persic pentru a-i învăţa pe oameni arta civilizaţiei. Berossus i-a numit ,,annedoti” ceea ce în traducere din limba greacă însemna ,,respingători”. Berossus a mai făcut referire la aceştia utilizând termenul ,,masurus” care semnifică ,,ticăloşie”.
Mitul Dragonului este un numitor comun al tradiţiilor referitoare la geneză
China: Cele mai vechi scrieri din literatura chineză redate în misteriosul ,,Yi King” menţionează că primele fiinţe umane au fost create de către zeiţa Nu Kua, care era un dragon. Împăraţii chinezi au afirmat din totdeauna că erau descendenţi ai acestei zeiţe.
India: ,,Ramayana” şi ,,Mahabharata”, cele mai vechi şi cele mai celebre scrieri din literatura clasică hindusă, relatează istoria relaţiei dintre oameni şi zeii-şerpi pe care îi consideră ca fiind străbunii lor. În numeroase practici spirituale tradiţionale preoţii arborează capete de dragon.
Africa şi America: Mitologiile meso-americană şi africană relatează faptul că şerpi înaripaţi şi creaturi care semănau cu dragoni au coborât din cer pentru a-i învăţa elemente esenţiale ale civilizaţiei: faimoşii şerpi cu pene.
Occident: Celţii de asemenea venerau puterea Dragonului, ornându-şi bijuteriile, emblemele şi armele cu imaginea dragonului.
Acest mit este constant prezent de mii de ani în toate tradiţiile şi pe toate continentele. Conform lucrărilor lui Sitchin, Boulay şi Ike această origine ar însemna crearea omului de către o rasă superioară numită soriană. Ne-am putea imagina că manifestarea unor asemenea evenimente a fost atât de traumatizantă şi atât de profund înrădăcinată în trecutul nostru, încât cunoaşterea propriei naturi a fost suprimată şi nu a mai rămas din ea decât o amintire alegorică, aşa cum afirmă Boulay. Această opinie, oricât de seducătoare ar fi, nu dezleagă enigma craniilor mai puţin obişnuite prezentate mai sus.
O altă ipoteză referitoare la simbolistica dragonului
Se cunoaşte în ziua de azi faptul că doar 10% din ADN este codificat, restul de 90% fiind considerat drept reziduu ADN conform termenilor ştiinţei oficiale. Nu este complet abuziv să se pretindă că acest rest nu serveşte la nimic? Dacă ADN-ul este un microcosmos trebuie să admitem că există un rost, un trecut, o manifestare prezentă şi un potenţial viitor în restul de 90% . În consecinţă, ar exista în molecula de ADN un potenţial de codare greu de imaginat pentru noi.
Se ştie în ziua de azi că ADN-ul nu determină forma biologică, există un principiu director care se ocupă cu aceasta. Universul vehiculează în fiecare secundă câmpuri morfogenetice (principii directoare) pentru orice formă potenţială de viaţă. Or, atunci când aceste câmpuri întâlnesc condiţii biocompatibile, apare o entitate biologică. Un asemenea proces are loc la scară cosmică, nu se produce ex-nihilo într-o fracţiune de secundă, ţine cont de o anumită evoluţie a formelor biologice preexistente.
Totuşi, dacă analizăm istoria speciei umane pe o durată de jumătate de milion de ani, am putea concepe un timp, condiţii şi locuri favorabile (considerate în general locuri sacre) apariţiei unor rase umane superioare în raport cu noi. Este foarte posibil să fi avut loc salturi cuantice exacte în evoluţia umană, urmate de involuţie. Istoria umană este marcată de apariţia subită a marilor civilizaţii şi de decăderea lor adesea inexplicabilă. Dacă o rasă diferită şi evoluată a apărut în anumite condiţii avem aşadar un prim element al răspunsului. Creaturile civilizaţiei ar fi putut fi nu unilateral extraterestre, ci fiinţe terestre mai avansate pe scară morfogenetică universală. Când condiţiile biocompatibile apariţiei unei astfel de specii încetează, aceste creaturi degenerează antrenând în dispariţia lor întreaga civilizaţie pe care o creaseră.
Craniile atât de bizare care v-au fost prezentate sunt probabil ceea ce a rămas din acele salturi cuantice exacte sau din regresiunile expresiei morfogenetice cosmice. Acest proces ar putea să explice foarte bine morfologia atipică a lui Akhenaton şi a descendenţilor săi.
Analizând omul modern, el nu există decât în virtutea condiţiilor biocompatibile care permit expresia unui principiu director morfogenetic specific. Totuşi, el poate să involueze, să evolueze, sau poate fi înlocuit de o entitate biologică acvatică aflată la un nivel superior pe scara morfogenetică. Himerele, zeii, demi-zeii androgini despre care vorbesc toate textele sacre nu sunt probabil decât rezultatul acestui proces. În ceea ce priveşte Dragonul acesta reprezintă arhetipul, sursa a tot ceea ce germinează, se dezvoltă, înfloreşte, tot ceea ce înoată, merge şi zboară. El conţine proprietăţile holografice ale cosmosului: dintr-o infimă parte poate surveni totul. Or, acest potenţial poate fi exprimat mai ales pe o planetă telurică precum Terra. Acesta este fără îndoială un caz excepţional în cosmos, ceea ce ar explica curiozitatea pe care o manifestă faţă de noi, creaturile extraterestre...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)